Cu ceva timp în urmă am avut un „fel de depresie”. Folosesc această denumire, fiindcă starea mea semăna mai mult cu o panică de a face depresie. Îmi era frică de depresie. Îmi era frică de moarte, de viitor, de viață și de multe. Eram acaparată de tot felul de gânduri pe care, cu ajutorul psihologului, am încercat să le amân, să le înfrunt, să le depășesc. În general sunt o persoană destul de conștiincioasă, fapt care s-a dovedit extrem de util în acea perioadă. De ce? Fiindcă am pus totul în practică și nu m-am lăsat să cad „pradă depresiei”. E-adevărat, am auzit și că „nu e capătul lumii dacă fac depresie”, am putut accepta acest lucru, însă tot ce făceam era să depășesc acele stări și momente dificile. Pentru că altfel nu dădeam randament la facultate. Pentru că altfel pierdeam prea mult timp. Nu mai eram productivă. Și era, practic, timp irosit. Așa că, în câteva săptămâni, scăpasem de acea depresie sau panică indescriptibilă, cum îmi place mie să îi spun.
Cred că vă așteptați să vă spun cum am reușit să trec peste, ce bine a fost, ce curaj am avut sau cât de bine m-am descurcat. Ei bine, spre dezamăgirea unora dintre voi, nu asta intenționez să fac. Ce vreau eu să adaug, este faptul că, după acea perioadă „groaznică” pe care de-abia am suportat-o, a urmat, într-adevăr, o lungă perioadă de „echilibru” emoțional. Am reușit să mă redresez. Să învăț din nou. Să mă pun pe picioare. Să fiu bine. Pentru o perioadă.
Învățasem multe. Învățasem să îmi controlez emoțiile. Învățasem să lucrez cu gândurile mele. Să mă mișc. Să mănânc. Să fac și altceva. Să mă impun. Timpul trecea, iar eu eram „o luptătoare”. Eram tot ce ține de bine și perfecțiune și, totuși, îmi lipsea ceva atât de simplu, de banal… Îmi lipsea „curajul de a fi vulnerabil”. Îmi lipseau toate lacrimile pe care le amânam și cu care mă jucam să nu apară. Îmi lipseau explicațiile. Aveam nevoie de mai mult. Când am conștientizat cu adevărat că tot ce făcusem până atunci era fals, ireal și deloc potrivit pentru mine, m-am oprit. M-am oprit și am început să simt. Să îmi simt fricile, anxietatea, gândurile, emoțiile. Să trăiesc așa cum eram, nu acoperită de „masca luptătoarei”. Deja o dădusem într-un om atât de puternic, încât nu mă puteam gândi la ce m-ar aștepta dacă aș uita într-o dimineață să-mi pun acea mască pe față.
După acea perioadă, cu aproximativ un an și jumătate în urmă, au început adevăratele căutări pentru mine. În paralel cu terapia (pe care o reluasem) am început să citesc și mai mult. Să caut informații din surse „ciudate”, de care nu m-aș fi apropiat cu câțiva ani în urmă. În fine, ca să nu vă plictisesc, am început să mă descopăr atât de bine, încât nu-mi venea să cred câte roluri jucasem până atunci. Nu-mi venea să cred cât de fericită, frumoasă, deșteaptă și mai știu eu cum mă vedeau ceilalți. Și, culmea, mă simțeam și eu așa. Doar că erau niște emoții derivate din EGO. Nu din mine. EU nu eram așa.
Hmm… Ciudat că scriu asta acum, mă simt ca la un fel de terapie „deschisă”. Ce vreau să vă mai transmit, este faptul că, de atunci, am început să „mă studiez” mai mult pe mine. Mi-am dat seama cât de bine este să plângi atunci când îți vine să o faci, să dai cu picioarele în podea „de nervi” și să nu te mai întrebi în fiecare secundă „Dacă fac așa, o să fie bine? O să le placă? O să mă accepte?”. Dacă nu aș fi început cu adevărat să lucrez la mine, nu aș fi avut curajul să îmi fac blog. Nu aș fi avut curajul să merg la cursuri de dezvoltare personală în grup. Să țin prezentări. Să nu fac nimic și să nu mă simt vinovată din acest motiv. Ooo, nu, nu aș fi avut curajul să fac atâtea…
Se pare că acum, nefăcând mare lucru „pentru alții” și pentru că „trebuie”, sunt alt om. Și, culmea, sunt mai „apreciată”. Sunt eu, cea adevărată, simțindu-mă străină uneori în pielea mea, fiindcă multă vreme am jucat în filmul altora și nu în al meu. Încă nu sunt „perfectă” și nici nu îmi mai doresc să fiu. Am o vulnerabilitate în mine care mă face să nu stau locului, să caut, să descopăr, iar apoi să le transmit și altora învățăturile aflate. Am stat des să mă întreb care o fi sensul vieții și acum știu că, dincolo de orice credință, se ascunde folosul în lume. Să dai ceva, să faci ceva, să nu stai în loc. Și asta vă îndemn și pe voi: fiți azi mai buni ca ieri și mâine mai buni ca azi, la fel ca în „Povestea Șoricelului Chiț-Chiț care se supăra când făcea greșeli”. Cred că acum știți de unde mă inspir atunci când scriu povești, nu? 🙂
Dacă încă simțiți că „jucați în filmul altora”, lăsați-vă fricile să existe, mai întâi. Scormoniți în trecut, descoperiți cine sunteți voi, cei autentici, și începeți să vă manifestați așa. Nu cum trebuie. Nu cum e bine. Și nici cum vor alții. Iar după ce conștientizați aceste lucruri, începeți adevăratul proces al schimbării. Care e lung, complex și simplu în același timp.
Ca să trăiești frumos acum, vindecă rănile trecutului. Fugind de ele, fugi de tine…
Hermina Popa
Psiholog Licentiat, Consilier pentru Dezvoltare Personala si Formator