Ce-și dorește orice copil?

by herminapopa

Îmi luam perna moale în brațe, închideam ochii și așteptam să vină somnul. Ziceam că am scăpat de frică, doar eram în siguranță acum. Prezența jucăriei din pat mă proteja, iar lumina difuză de pe stradă îmi transmitea că nu-i chiar așa de întuneric. Nici măcar nu știam de ce mă simțeam așa și nu asta era important oricum. Voiam doar să fie cineva acolo în locul luminii de pe stradă.

Să fii un copil anxios nu-i chiar așa de greu. Dar să fii un copil anxios și nimeni să nu știe asta, e greu, vă dau cuvântul meu.

Să ții totul în tine ca și copil este un predictor foarte bun pentru dependențe, mai târziu. Și nu mă refer aici doar la zahăr, alcool sau droguri, ci și la relații sau muncă. Atunci când suntem prinși în caruselul hobby-ului din care am făcut obsesie ori a relației de iubire fără de care nu putem exista, trăim în obișnuința pe care ne-am făcut-o de când eram mici. De când ne făceam singuri de lucru, dacă ceilalți erau prea ocupați. Și de-aia azi mă controlez să nu scriu prea mult, să nu vorbesc prea mult, să nu fac prea mult.

Pentru că atunci când o dau în prea mult, am o satisfacție interioară care-mi spune: „Doamne, ești perfectă! Uite ce utilă te-ai făcut!”. Dar, hei, eu sunt perfectă oricum, nu-i așa? Am învățat să mă iubesc necondiționat (cum ai putea învăța să te iubești – și necondiționat pe deasupra?) și zi de zi lucrez cu mine. Zi de zi mă ambiționez să stau fără să fac nimic, să mă bucur că respir, să fiu prezentă în viața mea și să muncesc în limita „normalului”.

Se spune că toți avem măcar două traume din copilărie. La fel, se mai spune că nu-i putem scăpa pe cei mici de traume, ci doar să le fim alături, astfel încât să învețe că nu sunt singuri atunci când le e greu. Totuși, mulți am fost singuri în cele mai grele perioade ale noastre atunci când eram mici. Și, crede-mă, nu ne doream ca mama sau tata să ne scape de frici sau tristețe (asta credeau ei că vrem), voiam doar să fie cineva acolo în locul luminii de pe stradă.

Mulți părinți cred că-i greu să te joci cu copilul, că nu știu cum… Ei doar cred asta, pentru că, de fapt, realitatea ne spune că simpla prezență alături de copil e suficientă. Să te știe el acolo, aproape. Să știe că dacă nu-i iese ceva la construcția din lemn, îți poate cere ajutorul din priviri. Să îți șoptească cât de mult te iubește doar uitându-se la tine.

Și-atunci când îi e teamă, tu să nu faci nimic, ci doar să fii. Să fii prezent. Asta vrea orice copil. Prezența părinților acolo. Nu a face, nu a avea, ci a fi.

Fiți prezenți în viața lor, iar ei vor ști că sunt destul. Altfel, vor da în stânga și în dreapta ca să se facă observați, iar apoi ca să-și demonstreze câte ceva-uri ca și: sunt bun, sunt deștept, sunt puternic, am un scop, fac ceva. Savurați momentele acum, alături de ei, nu așteptați să fie mari ca să aveți ce povesti. Când vor fi mari, ei își vor dori să umple golurile rămase de acum prin tot felul de dependențe care vor avea rolul de mască pentru suferința demult îngropată. Acea mască va amorți (cât timp va fi purtată) durerea. Iar voi… Voi nu-i veți mai avea prezenți. Ce va durea cel mai tare? Că nu vor fi acolo.

Nu că nu fac, nu că nu au, ci că nu sunt… Aia doare cel mai tare. Pe cuvânt!

Te poți înscrie la atelierele mele individuale de dezvoltare personală pentru copii sau adulți acum și online – printr-un mesaj privat, e-mail sau apel telefonic 0741392636. Găsești mai multe informații pe: https://www.facebook.com/dezvoltarecopiihermina/

Sursa foto: https://www.pbs.org

Leave a Comment