Educatoarele: bune sau rele?

by herminapopa

Țin minte și acum ziua în care m-am dus prima dată la un interviu. Voiam să lucrez cu copii și nu aveam experiență oficială în grădinițe sau alte centre pentru pitici. Așa că, naivă cum eram, m-am dus cu tupeu și am început să le vorbesc doamnelor despre experiențele mele cu cei mici. Aveam câteva, nu glumă. Îmi vine și acum să râd când îmi amintesc cum mă lăudam cu verișorii mei pe care „i-am îngrijit“ de pe la 13 ani. Schimbat scutece, jucat, plâns, legănat, plimbat, schimbat iar și mâncat.

Da, am experiență. Știu să șterg bebeluși la fund, să îi adorm, să îi plimb prin parc și să le spun povești.

Cuvintele astea m-au ajutat să prind locul acela și să intru în universul fantastic al copiilor. Fără CV sau alte forme oficiale de specializare. Doar pentru că știam ce fac și îmi plăcea extrem de mult! Încet, încet, deveneam tot mai fascinată să vad titirezi de 1 an care învățau unde se află becul dacă le repetai asta de vreo 10 ori pe zi sau puiuți care se opreau din plâns dacă te ocupai frumos de ei. Nu, nu erau răi. Știu asta acum. Am făcut și gafe, totuși.

Ooo, de ce plângi? Uită-te la ceilalți copilași – ce cuminți și liniștiți sunt! Gata, gata, nu mai plânge!

Din acele greșeli am învățat, pentru că mi-am dorit să fac bine, nu doar să fac.

În primii ani de facultate am auzit de crize de tantrum, anxietate de performanță și alți termeni pe care îi studiam atent în cărți și apoi îi analizam „pe viu“. Trebuia să pun in practică ceea ce învățam, altfel nu știu ce mă făceam cu unii titirezi. Un lucru-i sigur: chiar dacă mai jonglam cu comparații printre ei (doar in primele luni, pe cuvânt!) n-am avut niciodată „instinctul“ de a ridica vocea sau, de ce nu, palma.

Timpul trecea, iar eu intram tot mai mult în contact cu educatoare, învățătoare, părinți și bunici. Am început să aud laude și reclamații. Tot felul de vrute și nevrute. Am avut chiar perioade în care îmi venea să demontez grădinițe din loc și să construiesc acolo castele pentru copii. Întâlneam oameni pe care mi-aș fi dorit să îi fac din nou mici ca să vadă cum e să primești „numai o palmă la fund“, dar și oameni despre care aș fi publicat o carte doar ca să fie recunoscuți și apreciați pentru ceea ce fac.

Și astăzi, asta aș vrea. Să scriu un articol, nu o carte, despre ei. Despre acele educatoare care, zi de zi, sunt mai mult decât atât. Sunt educatoare, mame, bunici, tătici, suflete calde și blânde pentru cei mici. Astăzi vreau să mă uit înspre acele persoane care stau cu copiii aceia mici în brațe până se opresc din plânsul lor răgușit de teama că vor fi lăsați la grădi pe veșnicie. Astăzi vreau să le mulțumesc că există și că își fac treaba cu atâta pasiune! Și că, în plus, uneori fac chiar și din treaba psihologului! E atât de frumos când vezi că „doamna de la grădi“ îmi spune: „Stai liniștită, eu știu că nu e ADHD, dar vreau să se asigure și părinții. Ei nu știu ce comoară au!“ .

Recent, am intrat pe mai multe grupuri cu și despre educatoare, astfel încât să postez acolo articolele mele și alte activități pe care le recomand pentru copii. Astăzi am fost mai atentă la postările doamnelor care vizau strict grădinițele (și pe care le-am evitat până acum, pentru că, sincer, nu mă interesau). Spre uimirea mea, doamnele vorbeau multe despre cum și-ar dori băncuțe mai frumoase, scaune mai comode, materiale mai bune și un mediu mai cald pentru copii. Nu le cunosc, nu știu cine sunt, dar m-am oprit acolo și încă sunt prinsă cu gândul la ele.

Tot astăzi am aflat că pot să le privesc doar pe cele care lovesc și țipă la copii. Sau, pot să mă gândesc la binele făcut de educatoarele și învățătoarele implicate. La acele „doamne“ care alină plânsete și nu scapă palme.

Azi aleg să mă gândesc la cei care fac schimbări. Am impresia că, pe zi ce trece, suntem tot mai mulți. Așa sper și așa aleg să cred!

Haideți să ne uităm mai mult la partea plină a paharului și mai puțin la cea goală!

Gânduri pline de bucurie!

Sursa foto: https://www.wesel-tourismus.de

Leave a Comment