Hai să fim serioși, cu toții am văzut copii care se enervează în public. Ce-i drept, mai nou nu-i vedem, că doar #stauîncasă. Ce vreau eu să vă transmit prin acest articol este acceptarea. Dar, mai întâi, haideți să vedem cât de normale sunt crizele de furie la copii.
FURIA
Obișnuiesc să le explic copiilor cum stă treaba cu această emoție, dar astăzi o explic pentru toți cititorii mei.
Îmi place să definesc furia precum un vulcan care-i gata-gata să explodeze, însă uneori e oprit să o facă. Îl poate opri vulcanul-mamă sau vulcanul-tată, doar pentru că le e rușine cu fiul lor mic care nu știe să-și țină lava înăuntru. Căci vai, ce rușinos e să împrăștii mizerie în jurul tău! Și-atunci, vulcanul nostru mic, învață să nu-și verse lava, că nu-i frumos. De aceea, el devine un obiectiv turistic, un munte sau orice altceva, dar nu vulcan. Practic, își pierde identitatea. Își pierde farmecul și asta doar pentru că nu a fost lăsat să-și exprime emoțiile atunci când le simțea. Sfârșit.
Cam asta se întâmplă cu unii copii, ba chiar și cu unii adulți. Pentru că nu știm (nu suntem învățați) că furia este o emoție normală, care-i musai să se manifeste, altfel poate duce chiar la boli, ne chinuim să ținem totul în noi și devenim roboți. Ajungem persoane politicoase, corecte și amabile care, chipurile, nu se enervează nicicând.
WHAT???
Dragilor, nu există om pe planeta asta frumoasă care să nu se enerveze uneori. Furia este un sentiment firesc, ceva natural, însă pe care trebuie să învățăm să-l controlăm. Altfel, nu e deloc sănătos să fim furioși non-stop. Atenție:
Dacă ținem furia în noi nu înseamnă că nu ne enervăm, căci clocotim pe dinăuntru, deci s-ar putea să fie și mai rău…
Tot ceea ce ne rămâne de făcut este să înțelegem ce este furia și apoi să o acceptăm. Mai întâi la noi, apoi la ceilalți. Dacă nu acceptăm furia în propria noastră persoană și nu-i dăm voie să se exprime atunci când vine, cum am putea să acceptăm crizele unui ștrumfuleț care se trântește pe jos și mai și urlă pe deasupra? Cum?… Spuneți-mi voi cum…
Nu putem accepta la ceilalți ceea ce nu acceptăm la noi.
Și-atunci ajungem să-i facem pe cei mici crizați, lipsiți de educație, obraznici sau neascultători doar pentru că… se enervează uneori?
Copiii (în toată copilăria) învață să își regleze emoțiile. Creierul unui copil nu știe ce comenzi să îi dea corpului atunci când se confruntă cu motive de îngrijorare, tristețe sau furie. Totuși, acest organ minunat, încearcă să facă și el ceva. Și pruncul plânge. Doar că reacția emoțională este atât de exagerată, încât adultul zice că este inadmisibil așa ceva. Și îl oprește, îl evită, îl lasă singur în încăpere, că nu poate suporta așa ceva, sau… îi trage una la fund. Ca să oprească reacția aia naturală care vine din corpul său, ce naiba!
Dragilor, copiii nu sunt cu nimic vinovați că nu știu încă ce să facă atunci când simt emoții dificile. În loc să îi criticăm, să-i ignorăm sau să râdem de gesturile lor, am putea la fel de bine să-i ghidăm în a-și controla emoțiile. Să le oferim o mângâiere, o vorbă bună, o privire empatică. Un suflet mic n-are nevoie de lucruri mărețe. Doar că nici noi nu am primit chițibușurile pe vremea când eram în locul lor și nu știm să le oferim mai departe. Însă, dacă am lucra cu emoțiile noastre, ceilalți copii s-ar schimba prin noi înșine.
Schimbarea lumii începe cu schimbarea interioară, a ta. Așa că, de ce să nu o faci în mod conștient? Pentru copii, pentru familie, pentru tine…
Cu drag, Hermina
Cu drag, pentru voi, Hermina
Psiholog Licentiat, Consilier pentru Dezvoltare Personala si Formator
Sursa foto: https://www.sbs.com.au
