Deseori, aflu de la părinți că au copii sensibili, mai „altfel”, speciali sau plângăcioși. De cele mai multe ori nu e alint sau răsfăț, e pur și simplu anxietate.
În astfel de cazuri, îi avertizez de la început că-i necesar să fie răbdători cu cei mici. Fără răbdare, totul se îngreunează. Suntem, în general, obișnuiți să căutăm pastile magice care să rezolve ACUM orice problemă de natură psihică sau fizică, însă nu-i chiar așa de simplu. Iar răbdarea este primul pas către schimbare.
Apoi, foarte importante sunt cuvintele pe care adulții le folosesc. Cu un copil anxios nu rezolvăm nimic dacă îl obligăm să facă ceva sau dacă îl încurajăm „prea tare”.
Hai, salută, nu are de ce să-ți fie rușine!
Doamne, ce-i cu tine? Ești atât de deștept, încât nu are de ce să-ți fie teamă de examen!
Lasă „figurile”, nu mai exagera atâta!
Acestea sunt doar câteva exemple de „așa nu”. De cele mai multe ori, să-i fim alături este extra-mega-super eficient. Da, să-i fim alături și atât. Kent Hoffman vorbește foarte frumos în cartea sa, „Cum să crești un copil sigur de sine”, despre aceste idei care provin din Cercul Siguranței. Las aici un link către carte și, bineînțeles, vă îndrum spre lectura ei, în cazul în care încă nu ați făcut-o! Astfel, nu criticăm, nu jignim, nu exagerăm cu încurajările, ci pur și simplu suntem acolo, oferim o îmbrățișare și, dacă e cazul, ștergem și lăsăm să curgă lacrimile.
Ca să fim alături de cel mic, uneori e necesar să empatizăm și prin cuvinte. Dacă ați citit „Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”, știți deja că toți copiii înțeleg și își exprimă iubirea în moduri diferite. Pentru unii sunt necesare mai multe cuvinte, alții au nevoie de mai multe îmbrățisări, în vreme ce unii au nevoie de activități realizate împreună cu părinții. Suntem diferiți, e clar! Dar, pentru siguranța tuturor, niște cuvinte în plus în momente de „criză de anxietate” nu strică. Empatizăm cu piticii folosind expresiile faciale, postura corporală și cuvintele. În orice situația ne-am afla, este în regulă să le identificăm și să verbalizăm emoția pe care aceștia o trăiesc, însă fără prea multe vorbe (nu exagerăm nici cu cuvintele – prea multe, obosesc). De-acolo mai departe sunt suficiente prezența noastră în acele momente și acceptarea acelui ghemotoc cu toate trăirile sale.
E în regulă, ți-e rușine. Poți să mergi să-ți saluți prietenii după ce stai puțin aici, lângă mine.
Prin urmare, în astfel de situații concrete e suficient să facem mai puțin și să fim mai mult acolo. Validarea emoțională, empatia și simpla prezență sunt mai mult decât suficiente. Am să revin cu idei de jocuri și povești pe care le puteți pune în practică acasă cu cei mici, tot pentru reducerea nivelului de anxietate.
Până atunci, răbdare și mult soare în suflet!
Hermina Popa
Psiholog Licentiat, Consilier pentru Dezvoltare Personala si Formator
