Povestea unui copil cu frunte lată

Sunt pe drum dinspre Sălciua, locul meu de suflet pe care îl vizitez mereu cu aceeași bucurie, ba chiar cu una tot mai mare, pe măsură ce trece timpul. Ca de obicei, am făcut numeroase poze la priveliștile minunate de prin zonă, pe care acum stau și le privesc zâmbind. Printre toate aceste poze, găsesc rătăcite și câteva cu mine și mă opresc sa le analizez (la fel ca și multe alte femei, bănuiesc).

Mă uit la mine și mă privesc cu atâta iubire, ca niciodată! Îmi place de mine ACUM și încă lucrez la iubirea asta de sine, pentru că am învățat ceva de-a lungul călătoriei mele prin viață de până acum: TU ești cel mai important om din viața ta, iar dacă tu te iubești pe tine, oamenii și evenimentele din jurul tău te vor trata ca atare și vei fi surprins să vezi câtă iubire poți primi! Tu ești cel mai important, pentru că alături de TINE vei trăi, cu siguranță, tot restul vieții tale.

Eu, una, nu am știu asta și nici multe altele. Așa că, nu știu cat de mult sau puțin îmi plăcea de mine, dar parcă nu prea. Încă sunt în plin proces de schimbare, care va ține, după cum bine cred că am observat, toată viața.

Cu toate acestea, înainte să încep „schimbarea“, mă vedeam altfel. Mă vedeam „nu foarte frumoasă, cu o frunte cât o autostradă și cu niște picioare ciungi“. Afirmațiile astea pentru mine erau automate, astfel încât nici nu mai realizam când și unde le făceam.

Ați putea să mă psihanalizați mult, însă nu are rost. Nu va pierdeți timpul cu mine. Folosiți-l pentru voi! Și învățați ceva din experiența aceasta a mea și a multor altor persoane care se confruntă sau care s-au confruntat cu o stimă de sine scăzută.

Toate acele gânduri negative despre tine te vor face să acționezi „conform lor“. Și astfel, rămâi limitat de propria ta gândire. Faci mai puține lucruri decât ai putea face, în mod normal. Ai stări „potrivite“ unor astfel de gânduri. Percepția ta despre lume și viață este mai sumbră decât ar putea fi in realitate.

Spun „în realitate“, fiindcă toate acele gânduri „urâte“ despre tine sunt doar în mintea ta. În esență, nimic nu poate fi bun sau rău: totul este trecut prin filtrul conștiinței noastre și perceput, apoi, ca atare. Dacă tu nu te iubești pe tine, este și normal să te critici. În schimb, dacă te iubești, lucrurile se schimbă.

Așadar, revenind la propria mea persoană: după ce am aflat aceste informații și multe altele (despre care vă voi mai povesti și în alte articole), mi-am dat seama că eram prizoniera propriei mele gândiri. Și-atunci am înțeles un lucru măreț: la fel cum mi-am creat închisoarea minții și am ales sa stau in ea, aș putea să realizez și portițe de ieșire din ea, iar apoi să evadez. Așa că, am ales varianta a doua. Și-am ales înțelept!

Nu a fost ușor. Nu a fost ușor deloc. Dar am inceput, treptat, să îmi arunc măștile pe care le purtam zi de zi, de atâtea ori… Toate acele percepții negative despre mine însămi mă protejau, de fapt, de ceea ce eram eu cu adevărat. De ce spun că mă protejau? Pentru că, dacă vrei să le dai jos, doare. La început, ce-i drept, însă doare. Doare atunci când începi să îți ieși din zona de confort și să vezi că:

Hmm, eu sunt mai mult decât fruntea mea mare! Și-n plus, stai! Parcă acum e chiar frumoasă…Ciudat…

Atunci când realizezi că frumosul este în interiorul tău și că nu depinde de fruntea ta mare sau mică, doar atunci îți poți da seama că ești mai presus decât întregul tău corp. Ești mai presus chiar și decât propria-ți minte. 😉

Așadar, ce am făcut?

M-am descotorosit treptat de acele gânduri nocive și am avut grijă să lucrez la a-mi îmbunătăți gândirea și la a-mi crea propria lume interioară, așa cum mi-ar plăcea să o am. Și ghici ce? S-au produs schimbări nu doar în mine, ci și în exterior:

Ce frunte faină ai, Hermi!

Îmi spunea la un moment dat cineva 🤣

Pe cuvântu’ meu că primeam astfel de observații față de care eram recunoscătoare, dar trebuie sa recunosc: mă bufnea și râsu’, nu glumă! Cine ar lăuda o frunte? 😄

Așa că, acum, când mă uit la poze cu mine și cu fruntea mea, îmi mai amintesc de acele gânduri pe care acum nu le mai hrănesc, pentru că nu mai am cu ce. Nu pot să vă mint, uneori îmi mai trece prin minte că sunt „prea (cumva)“, dar mi se întâmplă foarte rar și cred că nici gândirea asta, bat-o norocu’, n-are cum să fie perfectă! Este un proces continuu, la care merită să lucrăm!

Ce am învățat din povestea frunții mele?

Că schimbarea trebuie să vina din interior. Nu din micșorarea frunții, ci din șlefuirea gândirii. Și atunci când te simți bine cu tine (muncind la asta), nu mai vezi nici fruntea, nici picioarele și nici altceva care cândva părea urât. Iar dacă și tu ai anumite aspecte care nu îți plac la tine, te-aș sfătui să privești înăuntrul tău și să vezi ce scârțâie acolo: cineva ar trebui iertat? Poate chiar tu? Sau poate alții?

Am ales să scriu despre experiența aceasta a mea, ca să vă încurajez să lucrați la voi din interior înspre exterior, folosind uneltele necesare. Nu este ușor la început, dar apoi devine ceva normal să îți faci cu ochiul în oglindă. 😉

Intenționez să scriu mai multe despre procesul schimbării, dar până atunci, te aștept cu feedback și eventuale propuneri de subiecte pe care să le ating în viitoarele articole. Dacă vă interesează recomandări de cărți, psihologi sau mentori, aștept cu drag să îmi scrieți!

Până data viitoare,

Numai gânduri bune!

Leave a Reply

Your email address will not be published.