Ce-i cu atâtea îmbrățișări?

Tehnicile de terapie, cunoștințele psihologice, cărțile citite și persoanele deschise către cunoaștere sunt tot mai multe. Și, deodată, parcă tot mai mulți părinți care își îmbrățișează copiii, chiar și fără motiv. O fi bine sau nu?

Să fii părinte nu știu cum e, dar să fii copil o știu prea bine! Toți am fost pe acolo și toți știm cum e. Am trecut cu siguranță prin dezamăgiri, plânsete, țipete sau poate prin tăcere. Totuși, de ce unii și-au revenit și sunt bine chiar și după adevărate traume, în vreme ce alții sunt praf din punct de vedere emoțional, deși nu au fost bătuți, violați sau părăsiți?

Răspunsul e simplu: cineva a fost acolo pentru unii, dar pentru alții nu. Unii erau îmbrățișați atunci când plângeau, iar alții nu. Unii erau tratați cu empatie, alții se simțeau mereu neînțeleși. Pur și simplu, unii primeau un răspuns emoțional care corespundea cu starea lor din acele momente dificile, în vreme ce alții își găseau singuri alinarea sau o cereau cu disperare, dar nimeni nu avea ce să le ofere. De ce? Pentru că nici ei, la rândul lor, nu au primit alinare atunci când erau pui de oameni.

Deci, da, e bine și e frumos ca părinții să își îmbrățișeze copiii. Gândindu-mă că acest articol nu este citit doar de către părinți, adaug că nu numai părinții îi pot îmbrățișa pe cei mici, ci chiar și cadrele didactice. Să oferi alinare atunci când e nevoie, înseamnă să contribui la construcția unui pod ce unește suflete. Mă unește pe mine cu copilul care nu-i al meu, dar care rămâne în brațele mele grijulii pentru câteva ore. Mă unește pe mine ca tătic cu copilul care-i al meu și care va prinde încredere să vină la mine și să-mi spună că a intrat în bucluc pe la 16 ani, nu să mă mintă sau să fugă de mine. Și mă unește pe mine ca mamă cu copilul meu, care va ști că nu e pedepsit, certat sau ignorat dacă plânge ori e furios. De ce? Pentru că și emoțiile negative fac parte din noi.

Cum am putea fi fericiți cu adevărat dacă nicio clipă nu am cunoscut tristețea? Dacă acum suntem mari, cu siguranță cândva am fost și mici. Așa că, să fim sinceri: suntem ființe duale. Suntem ființe complexe care uneori sunt bine, alteori nu.

Ce contează cu adevărat? Să ai pe cineva alături atunci când nu ești tocmai bine. Pentru că astfel, prinzi încredere în mama, apoi în tata, apoi în doamna de la grădi, în doamna de la școală și, mai târziu, în tine ca om. Și-ajungi la 23 de ani să-ți spui uitându-te în oglindă:

Hei, ești minunat așa cum ești!

Ca un sfat general, nu evitați durerea celor mici! Nu fugiți de ea, lăsați-o să se consume. Fiți acolo, lângă ei, atunci când aceștia o trăiesc. Arătați-le că e bine să plângi uneori și să primești alinare. Rău e când nu îți oferă nimeni mângâiere și vei ajunge să crezi că viața e rea, că tu ești rău sau că ceilalți sunt vinovați pentru nefericirea ta. Iar îmbrățișările sau prezența cuiva alături de mine atunci când îmi este greu, mă ajută să știu că nu sunt singur și că pot ieși cu bine din orice situație. Cât suntem mici avem încredere în alții, iar apoi creștem și ajungem oameni mari cu încredere în noi.

Am vorbit cam mult despre îmbrățișări oferite la nevoie. Vă las acum să vă îmbrățișați și doar așa, de bucurie! Nu strică deloc!

Sursa foto: www.unsplash.com

Hermina Popa

Psiholog Licentiat, Consilier pentru Dezvoltare Personala si Formator